Halyna Vlasenko este una dintre aceste persoane. S-a refugiat la Iași împreună cu cei doi fii ai săi, de 12 și 17 ani, și cu părinții săi, în vârstă de 73 și 79 de ani. Și-a lăsat în urmă casa, viața de dinainte și soțul. La patru ani de la începutul războiului, Halyna își păstrează credința că va putea fi din nou alături de soțul ei și le cere ieșenilor să se roage pentru pace în Ucraina.
Halyna Vlasenko are 49 de ani și, până acum patru ani, ducea o viață liniștită și frumoasă în Kiev. Totul s-a schimbat pe 24 februarie 2022, când zgomotul bombardamentelor a trezit-o din somn și i-a transformat viața într-o luptă pe care o poartă oriunde s-ar refugia.
„A fost un dezastru. M-am trezit la 4:30 din cauza unui zgomot puternic. Când am aflat că suntem atacați de Rusia și că suntem în război, am fost în șoc timp de trei zile. Am fost la adăpost și, pe drum, am văzut tancuri pe străzi, militari și echipamente militare, eram foarte speriată. Oamenii plângeau și țipau. Fiul meu cel mare a făcut alergie la praf, deoarece adăpostul era doar un subsol. În următoarele zile am înțeles că, dacă blocul va fi atacat, vom muri cu toții. Am fost îngrozită, nu am putut să mănânc”, a declarat Halyna.
Halyna povestește că, timp de zece zile, a rămas alături de familie în Kiev, în plin val de bombardamente. Nu au putut pleca imediat, pentru că nu știau unde este cel mai mare pericol și care sunt șansele reale de a scăpa cu viață. Întreaga zonă era marcată drept „roșie”, iar fiecare decizie părea un risc uriaș. În cele din urmă, au pornit la drum cu mașina personală, pe un traseu care îi apropia periculos de mult de linia frontului. În februarie, în plin frig și ninsoare, un drum care, în mod normal, ar fi durat aproximativ trei ore s-a transformat într-o călătorie de 18 ore. La fiecare sat și oraș, militarii ucraineni blocau circulația, verificând fiecare autoturism, documentele și bagajele, ca la un control vamal.
În casa verișoarei soțului, hrana a devenit o altă provocare
„Am fost la niște prieteni, însă mai erau trei familii. Am dormit o noapte pe podea, după care am înțeles că trebuie să luăm o decizie. Soțul a primit un mesaj de la o verișoară care locuiește la 25 km de granița de la Siret, unde era mai liniște. A fost mai bine decât la Kiev sau la Dnipro și am hotărât să mergem pentru o perioadă scurtă, până se termină războiul. Nu credeam că va dura patru ani”, a precizat acesta.
Pe drum, Halyna povestește că una dintre cele mai mari dificultăți a fost lipsa benzinei, au fost nevoiți să aștepte chiar și două ore pentru a putea alimenta. La sosirea în casa verișoarei soțului ei, hrana a devenit o altă provocare. Magazinele erau închise, iar după redeschidere se găseau doar produse precum maioneză sau cafea. Cu toate acestea, Halyna a reușit să coacă pâine de casă, pe care a împărțit-o și cu vecinii.
După alte 25 de ore de drum, li s-au alăturat și părinții ei. Câteva zile mai târziu, pe fondul temerilor legate de o posibilă amenințare nucleară, Halyna și familia au decis să se îndrepte spre România. Astfel, pe 19 martie, au ajuns la Iași, unde au aflat despre existența unor organizații și voluntari care le puteau oferi sprijin și siguranță. Așa au ajuns să locuiască în cartierul Podu Roș, pe Aleea Rozelor, unde Halyna a început un nou capitol al vieții, alături de copii și părinți. Spune că a primit mult ajutor, deși, la început, i-a fost greu să accepte că are nevoie de sprijin. Se considera doar un simplu turist, convins că va rămâne pentru câteva zile. Însă timpul a trecut, întoarcerea acasă nu a mai fost posibilă, iar singura schimbare a fost mutarea dintr-un apartament în altul, în încercarea de a-și găsi un loc stabil.
Credea că va rămâne în România doar zece zile. A stat 4 ani
„Când am traversat vama, am văzut pompieri care au fost foarte prietenoși. Bărbații ne-au întâmpinat cu brațele deschise, ne-au ajutat cu valizele și le-au oferit dulciuri copiilor, atitudinea lor a fost foarte bună. După ce am trecut granița, am răsuflat ușurată, știind că suntem în siguranță. Voluntarii ne-au dat mâncare și ceai, ne-au întrebat dacă suntem bine, ne-au oferit numerele lor de telefon și ne-au spus că ne pot ajuta cu cazarea. Am plecat din Suceava spre Iași, seara, împreună cu familia, iar voluntarii ne-au întâmpinat și ne-au dus la un apartament din Podu Roș. Nu au venit doar cu apă și mâncare, ci a doua zi au revenit și ne-au întrebat de ce avem nevoie”, a specificat aceasta.
Halyna spune că, la început, credea că va rămâne în România doar zece zile. Apoi, planul s-a transformat în câteva luni, după care spera că se va întoarce vara, apoi în toamnă. Însă lunile au trecut, iar războiul nu s-a oprit. După patru ani de conflict, mărturisește că i-a fost extrem de greu să accepte realitatea și să se desprindă de casa și viața pe care le avea înainte de război. După plecarea familiei, soțul ei a rămas timp de un an în apartamentul verișoarei, acolo unde se refugiaseră inițial. Nu a putut părăsi țara, în cazul în care ar fi fost chemat pe front. Halyna spune că, până acum, acest lucru nu s-a întâmplat, însă trăiește permanent cu această teamă. Mai mult, soțul ei s-a întors în apartamentul lor din Kiev, unde locuiește în condiții dificile, fără lumină, apă caldă și încălzire, chiar dacă este încă februarie.
„În fiecare zi îmi sun soțul și nu îl întreb dacă a mâncat sau dacă a dormit, ci dacă trăiește, dacă este bine. La finalul lunii februarie trebuia să sărbătorim 21 de ani de căsnicie. Am vrut să îi fac o vizită, însă a spus că este prea riscant și că vom vedea în lunile viitoare dacă voi putea merge la el. În patru ani m-am întors de mai multe ori la Kiev, la soțul meu, pentru a-i da putere și pentru a-i fi alături, însă de fiecare dată a fost din ce în ce mai periculos pentru mine. Nu mă gândesc să plec în altă țară, atât timp cât el este legat de Ucraina și trebuie să rămână acolo. Eu aștept doar să mă pot întoarce la el în siguranță. Casa mea nu a fost bombardată, dar niciodată nu știi ce se poate întâmpla. Chiar duminică a avut loc un atac puternic, peste 500 de bombardamente diferite, mulți oameni au murit și clădiri au fost distruse”, a povestit Halyna.
Fiul vrea să dea la Facultatea de Matematică
Pentru fiul ei de 17 ani, situația este și mai complicată. Fiind aproape de vârsta la care ar putea fi înrolat, nu a putut să-și viziteze tatăl în Ucraina, de teamă că nu i s-ar mai permite să părăsească țara. În timp ce fratele său mai mic a reușit să își vadă tatăl, pentru el riscul a fost prea mare. Astfel, și-a stabilit un drum clar, finalizarea studiilor și înscrierea la Facultatea de Matematică sau cea de Informatică din Iași, cu speranța unui viitor mai sigur.
„Copiii învață la școala ucraineană online, dar și la o școală privată din Iași, din 2022. Sunt în clasa a VI-a și respectiv clasa a XI-a. Cel mare a pierdut un an, pentru că la colegiul la care era înscris trebuia să meargă fizic în Ucraina, așa că s-a mutat la școala ucraineană online. A fost o perioadă foarte grea, a venit aici la 13 ani, fără prieteni, fără tată, fără casă, practic fără nimic. I-a fost foarte greu și a sperat mereu că ne vom întoarce”, a relatat femeia.
În Ucraina, Halyna era profesoară de limba engleză și ucraineană la o școală privată. Ajunsă în România, a trebuit să se angajeze timp de trei ani la o organizație non-guvernamentală, unde a lucrat cu copii, ocupându-se de partea socială a activităților. Când postul nu a mai fost disponibil, a început să facă tot ce se putea pentru a câștiga un ban, a lucrat ca bonă, a făcut curățenie în casele oamenilor și a gătit pentru cei care aveau nevoie de ajutor.
„Eu lucrez acasă, gătesc mâncare ucraineană și românească la comandă. Am un business, dar nu official, ceva care să mă ajute să îmi susțin familia. Fac de toate pentru ca oamenii să mă poată plăti. De mine depind nu doar copiii, ci și părinții mei, tatăl cu Parkinson și mama hipertensivă. În prezent, eu sunt capul familiei, chiar dacă nu am cerut asta. Cei care mă cunosc mă mai solicită la nevoie, dar eu îi ajut cu ce pot, pentru a putea susține familia. Totodată, soțul ne mai trimite bani, pentru că încă lucrează în Ucraina ca medic pentru un producător de medicamente”, a specificat aceasta.
Toate familia știe acum limba română foarte bine
Halyna spune că una dintre cele mai mari griji ale ei este legată de statutul refugiaților ucraineni în România. În prezent, aceștia au permis de ședere până în martie 2027, însă se estimează că războiul ar putea continua încă trei ani. Fără sprijinul Uniunii Europene, nu știe ce se va întâmpla cu ei, existând riscul ca, în timp, să devină chiar mai vulnerabili decât la începutul războiului.
„A fost o întâlnire, iar doamna de la Crucea Roșie ne-a explicat că nu vom fi forțați să plecăm, ni se vor oferi trei luni pentru a ne hotărî și pentru a ne face documentele. Fiul cel mare probabil își va face viza de student aici. Cei care lucrează cu un contract de minimum un an pot obține viza de muncă, dar mai multe nu știm încă, așteptăm. Noi, oricum, am primit bani doar un an, nu în fiecare lună și nu suma totală, în rest, ne-au ajutat organizațiile neguvernamentale. În Ucraina, soțul meu are doar câteva ore de lumină pe noapte, fără căldură și cu apă doar rece, afară este frig și nici nu își poate usca hainele. Ucraina a trecut iarna aceasta, dar nu știu dacă va trece și pe cea viitoare”, a precizat ucraineanca.
Femeia spune că a ales să rămână în Iași pentru că adaptarea a fost un proces îndelungat, a durat mult să găsească o locuință, un venit stabil și școli pentru copii, astfel încât mutarea în altă parte ar fi fost prea dificilă. În plus, aștepta să se reunească cu soțul. Adaugă că învățarea limbii române a fost o provocare, însă acum atât ea, cât și copiii, o stăpânesc aproape perfect. Halyna observă că, în comunitățile ucrainene, există o mentalitate potrivit căreia viața celor de peste 40 de ani „s-a terminat”, iar atenția se concentrează exclusiv pe copii, pentru a le oferi un viitor mai bun. Ea nu este de acord cu această abordare, dar, chiar dacă nu poate numi Iași „acasă”, continuă să trăiască și să se implice în viața de zi cu zi.
„Suntem 50% adaptați aici. Vrem să ne continuăm viața în liniște”
„Nu pot să spun că la Iași este casa mea, dar aici sunt în siguranță. Mi-am făcut prieteni români și am și comunitatea ucraineană. Dacă soțul va fi cu mine, va fi și mai bine. Eu sunt îngrijorată pentru el și pentru viitor, și nu este bine pentru noi să fim despărțiți, să ne vedem doar prin video. Suntem epuizați”, a menționat acesta.
Spre final, Halyna povestește că a încercat mai multe preparate românești și că, dintre toate, ciorba rădăuțeană este preferata ei. Continuă să menționeze brânza românească, salata de vinete, pe care o preferă cu maioneză și fără ceapă, și sarmalele, despre care spune că gustul diferă în funcție de bucătar.
Halyna le mulțumește tuturor celor care i-au oferit sprijin, de la biserici și Crucea Roșie, la Salvați Copiii, Centrul de Refugiați Nicolina și Caritas, pentru ajutorul primit în această perioadă dificilă.
„Centrul de refugiați din Nicolina a fost de un ajutor foarte mare pentru toată lumea. Ne-au dat speranța că cineva se ocupă de noi și că cineva se gândește la noi. Și nu doar haine și mâncare, ci și sprijinul comunității, faptul că cineva ne ajută cu documentele și cu diferite probleme. Erau întâlniri pentru copii și pentru doamnele în vârstă, la sărbători am primit cadouri, ceea ce a fost necesar pentru susținere și sprijin. Cei de la Parentis ne ajutau cu ore de terapie, care ne-au fost de mare ajutor, a fost important să împărtășim sentimentele și gândurile noastre. Chiar dacă centrul este închis acum, acesta și directoarea, Mihaela Munteanu, au ajutat mulți oameni la nevoie. Avem nevoie de oameni atenți, cu grijă și cu susținere. Suntem 50% adaptați aici și vrem să ne continuăm viața în liniște, este foarte greu să ne schimbăm viața din nou. Vreau să mulțumesc pentru ajutor și înțelegere și vreau să ne rugăm împreună pentru pace”, a declarat Halyna.