Putem considera că prima dată„Luna plantării arborilor” a fost organizată în România în anul 1902 de către Spiru Haret, pe atunci ministru al Cultelor și Instrucției Publice, sub denumirea „Sărbătoarea sădirii arborelui”. La nivel global această sărbătoare a început în SUA, din 1872, pentru a pune în evidență importanța pădurilor și rolul major al acestora în menținerea echilibrului în natură, după defrișările masive care au avut loc în acea perioadă.
În România, inițiativele ocrotirii pădurilor sunt vechi și deosebit de bogate, chiar începând cu operele cronicarilor Ion Neculce și Dimitrie Cantemir. Una din primele încercări de reglementare a raportului omului cu natura datează încă din vremea lui Ștefan cel Mare (1457-1504), care preocupat de protejarea resurselor naturale și a vânatului a dat „Legea braniștei” – loc oprit unde nimeni nu avea voie să vâneze, să pescuiască, să pășuneze vitele și nici măcar să cosească fânul fără voia stăpânului. Cei ce încălcau legea erau aspru pedepsiți, cu pedeapsa corporală și confiscarea a tot ceea ce aveau asupra lor când săvârșeau fapta. În Banat s-a constituit serviciul silvic regulat în 1739, în Transilvania, prima reglementare oficială este dată în anul 1781, în timpul împăratului Iosif al II-lea, pentru Moldova, domnitorul Alexandru Moruzzi, la 28 noiembrie 1792 întărește „anaforaua” pentru codru, dumbrăvi și lunci, urmată doi ani mai târziu (1794) de o altă orânduială, motivată de faptul că s-au tăiat fără socoteală vârfuri de păduri și codrii, locurile rămânând câmpii goale și deci trebuie „să fie oprite de a nu se strica raiurile și dumbrăvile supt nici un fel de nume”, iar în Țara Românească o astfel de reglementare pentru ocrotirea pădurii este dată în anul 1793.
Pentru Bucovina se întocmește în 1786 – „Orânduiala de pădure”, considerată primul Cod silvic românesc, tipărit în limbile română și germană. Din articolele Codului se desprind idei moderne de ocrotire și apare idea de amenajament silvic. Sunt stabilite norme de întreținere și tăiere a pădurii, în așa fel încât să permită regenerarea. Astfel, din pădure nu era voie să se taie, „decât atâția arbori cât puteau să se refacă, iar altminterele făcând, apoi greșește împotriva rânduielii și aduce pe următorii sau pe moștenitorii săi la lipsă de lemn”. Se prevede, de asemenea și „necesitatea formării pădurarilor care să aibă cunoștințe de specialitate și se interzic greșelile săvârşite faţă de pădure, cum ar fi: incendierile, doborârea frunzei pentru animale, ruperea coajei sau greblatul muşchiului de pe copaci, precum şi păşunatul oilor şi caprelor”. Pe lângă acestea există recomandări asupra tăierii pădurilor, a depozitării şi folosirii fructelor şi seminţelor, a întrebuinţării diferitelor esenţe de lemn, precum şi pedepsele pentru cei care încalcă orînduiala.
Aceste prime legiuiri reglementau dreptul de proprietate şi de folosinţă asupra pădurilor, inclusiv fauna lor şi, totodată, dădeau unele recomandări silvice ca: stabilirea vîrstei optime pentru tăiere, nevoia de a curăţi pădurile, interzicerea păşunatului şi, lucru foarte interesant, se făceau chiar propuneri pentru împăduriri în zonele lipsite de păduri.
În urma aplicării Tratatului de la Adrianopol (1829), cultura cerealelor ia o mare dezvoltare, ceea ce determină creşterea suprafeţelor agricole printr-o distrugere fără precedent a pădurilor şi o accelerată degradare a solurilor. În faţa acestei situaţii precare, generată de greşita înţelegere a comerţului liber, anumiţi oameni preocupaţi de viitorul bogăţiilor ţării, cer introducerea unor reglementări legale, care să oprească distrugerea pădurilor. Astfel, în 1843, în Moldova şi 1847 în Ţara Românească se introduc unele dispoziţii care să pună ordine în exploatarea pădurilor ce aparţin bisericii şi clerului, dispoziţii care, deşi n-au dus la rezultate notabile, au prefigurat legile ce se vor adopta în a doua jumătate a secolului XIX, generate de noile condiţii create prin formarea statului naţional şi cucerirea independenţei de stat a României.
Începând cu sec. al XIX – lea, mai multe state au început a interzice defrişarea unor păduri importante în scopul stabilizării regimului apelor şi al fixării solului, pentru protejarea unor specii de animale pe cale de dispariţie. Ideea înfiinţării unei rezervaţii naturale, a unui parc naţional, în sensul contemporan al cuvîntului, aparţine unui portretist american George Catlin împreună cu alți iubitori ai naturii au militat încă din anul 1832 pentru crearea în Statele Unite ale Americii de zone sau teritorii care prin lege, să fie supuse protecţiei. Astfel, a fost înființat, încă din 1832, „Hat spring rezervation” din statul Arkansas in 1864, parcul ,,Yosemite” din California, menit să protejeze arborii gigantici Sequoia, iar în 1872, celebrul Yellow stone Park din Muntii Stîncoşi, cea mai frumoasă rezervaţie din lume, cu 3000 de gheizere. Au urmat apoi, Marele Canion din Amazonia parcul Mckinley din Alaska şi parcul Everglades, Florida.
În Europa, prima rezervaţie naturală a fost creată în Franţa, unde Napoleon al III-lea, la insistenţele pictorilor de la Şcoala de la Barbizon declară, la 14 august 1861, printr-un edict, pădurea Fontaneibleu rezervatie naturală.
În perioada evenimentului public „Luna Plantării Arborilor” (15 martie – 15 aprilie), la 21 martie sărbătorim Ziua Internațională a Pădurilor. Adunarea Generală a Națiunilor Unite (ONU) a decis alegerea acestei zile pentru a sărbători pădurile de pretutindeni în vederea creșterii gradului de conștientizare asupra gestionării, conservării și dezvoltării durabile a tuturor habitatelor forestiere.
Dar „de ce sunt importante pădurile?”, pe lângă faptul că de mult timp pădurile au un rol extrem de important în economia și în societatea noastră, creând locuri de muncă și furnizând alimente, medicamente, materiale, ape curate, dar și un spațiu în care înfloresc patrimoniul cultural, artizanatul, tradiția și inovarea, sunt și un aliat natural în ceea ce privește adaptarea la schimbările climatice și combaterea acestora, iar garantarea unor păduri sănătoase vor avea un rol vital în viitorul prosper și sănătos al oamenilor.
Pădurile sucevene se întind pe o suprafaţă de peste 440.000 ha, reprezentând jumătate din suprafaţa judeţului şi aproximativ 7% din suprafaţa pădurilor României. Din acestea, circa 333.000 ha (76% din total) sunt administrate de către Direcţia Silvică Suceava, restul fiind administrate de către alte structuri silvice autorizate. Din suprafaţa totală administrată de unitatea suceveană a R.N.P.-Romsilva, 80% sunt păduri ale Statului, restul aparţinând altor deţinători. Compoziţia codrilor Bucovinei este una valoroasă, atât în privinţa speciilor răşinoase (79%), cât şi a celor foioase (21%). Aceste informații succinte, dar necesare sunt în măsură să releve celor mai puţin iniţiaţi un adevăr de necontestat: acela că fondul forestier sucevean – prin multiplele sale produse şi binefaceri – constituie o resursă de bază pentru activitatea economică din zonă, dar şi pentru viaţa şi existenţa multor suceveni şi a familiilor acestora. Prea puţini suceveni cunosc şi alte preocupări şi responsabilităţi ale silvicultorilor suceveni, unele deosebit de importante în contextul degradării mediului înconjurător la nivel planetar şi al alarmantelor schimbări climatice globale. Astfel, din suprafaţa ocupată cu pădure, 116,83 mii ha (35%) se situează în grupa I de protecţie (ce au un regim special de gestionare), iar 207,33 mii ha (65%) în grupa a II-a, de producţie şi protecţie.
Deosebit de important în contextul global amintit este şi faptul că Direcţia Silvică Suceava administrează o suprafaţă de 4.505 ha zone protejate (rezervaţii şi monumente ale naturii), clasificate în: rezervaţii forestiere: Pădurea Zamostea – Luncă – 107,6 ha, Făgetum Dragomirna – 134,8 ha, Codrii Seculari Giumalău – 309,5 ha, Codrul Secular Slătioara – 1064,2 ha, Tinovul Poiana Stampei – 681,8 ha, Tinovul Şarul Dornei – 36 ha, Quercetum Crujana – 39,4 ha, Pădurea Voievodeasa – 101,9 ha, Pădurea Roşoşa – 204,8 ha şi Codrul Secular Loben – 483 ha; rezervaţii botanice: Fâneţele montane Todirescu – 44,3 ha, Răchitişul Mare – 116,4 ha; rezervaţii geologice: Moara Dracului – 1,3 ha, Piatra Buhii – 2,0 ha, Piatra Ţibăului – 20,3 ha, Cheile Lucavei – 34 ha, rezervaţii mixte: Pietrele Doamnei – 971 ha, Cheile Zugrenilor – 150,1 ha şi rezervaţii paleontologice: stratele cu Aptychus de la Pojorata – 1,0 ha.
Am ţinut să menţionăm aceste date oarecum inedite pentru publicul larg, din dorinţa de a sublinia, sintetic, trei realităţi îngemănate: minunata bogăţie şi diversitate a naturii acestor locuri, complexitatea şi nu o dată dificultatea întâmpinată de silvicultori în exercitarea profesiei lor şi – nu în ultimul rând – nevoia, speranţa noastră că toate acestea vor fi corect înţelese şi respectate de către toţi sucevenii.
Este, de fapt, pentru noi, slujitorii suceveni ai pădurii, un motiv în plus pentru a-i îndemna pe concetăţenii noştri să planteze cel puţin un arbore, să-şi împrospăteze, în primăvară casa ori grădina, să-şi bucure mintea şi sufletul numai cu gânduri şi fapte bune. Este esenţa dorinţei noastre de a sădi în sufletul oamenilor acele necesare sentimente de respect faţă de natură, de viu, premisă a salutarei purificări spirituale, atât de necesare în aceste vremuri încrâncenate şi tulburi. Este de înţeles că salvarea, extinderea pădurii nu se poate face festivist, ocazional, prin iniţiative şi participare individuală, ocazională, oricât de bine venită ar fi aceasta, în plan educativ. Asemenea campanii anuale de împăduriri, ca şi orice alt program serios de reconstrucţie ecologică presupun fonduri substanţiale, pregătire, organizare, mijloace umane şi tehnice importante. Refacerea, regenerarea pădurilor e o misiune şi o activitate permanentă şi prioritară a silvicultorilor suceveni, continuatori ai unei tradiţii întemeiate şi transmise prin generaţii de vrednicii lor înaintaşi.
Lucrările legate de asigurarea pădurii de mâine sunt cele care legitimează şi dau sensul adevărat muncii unui silvicultor. Şi adesea acestea cer nu doar pricepere, ci şi eforturi deosebite și sacrificii. În acest sens, o realizare remarcabilă, pilduitoare şi demnă de admiraţie chiar şi în zilele noastre sunt lucrările susţinute de împădurire a muntelui Muncelul, din Pojorâta. Acest gol montan întins atunci pe o suprafaţă de 500 de ha, neproductiv şi stâncos, a fost împădurit la cumpăna dintre veacurile XIX şi XX cu larice, molid, pin silvestru şi pin cembra. Pentru reuşita lucrării s-a cărat pământ cu raniţa, pus în cuib la rădăcina puieţilor, făcându-se ulterior repetate completări. Sisificul efort a durat peste trei decenii.
Despre importanţa, complexitatea şi dimensiunea muncii slujitorilor suceveni ai pădurii în scopul regenerării fondului forestier vorbesc cifrele ce definesc această activitate, una ce se repetă în fiecare primăvară. Cele mai mari suprafețe de fond forestier care vor fi împădurite în această primăvară sunt administrate de către Direcția Silvică Suceava, respectiv cu 672 hectare și de asemenea cele mai mari suprafețe regenerate natural sunt tot administrate de Direcția Silvică Suceava – 450 ha. În ultimii cinci ani Direcția Silvică Suceava a regenerat o suprafață totală de 8440 hectare fond forestier, din care 4146 hectare prin regenerări naturale și 4294 hectare prin regenerări artificiale, plantând 22.6 milioane puieți forestieri. Este doar „partea vizibilă a icebergului”, adică numai o latură mai evidentă public a unui efort susţinut în mod constant, cu profesionalism şi pasiune de-a lungul întregului an. Despre importanţa lucrărilor de regenerare a pădurii, dar şi despre nobila, generoasa misiune a silvicultorilor, cei care întemeiază păduri în beneficiilor generaţiilor ce vor veni, scria încă din anul 1934, vizionarul silvicultor Marin Drăcea: „Pentru un profan, nimic mai greu şi mai plin de răspundere decât o lucrare de împădurire. Marele Bismark spunea odată că două feluri de oameni nu-şi pot vedea în cursul vieţii roadele depline ale operei lor: omul de stat şi silvicultorul”.
O componentă importantă şi tradiţională a activităţii noastre din această perioadă o reprezintă susţinerea acţiunilor promovate de societatea civilă pentru dezvoltarea conştiinţei forestiere, în direcţia apărării şi conservării fondului forestier, a cultivării respectului pentru pădure în societatea actuală. Pornind de la faptul – unanim recunoscut – că nicăieri în spaţiul naţional expresia „Codru-i frate cu românul” nu şi-a găsit o împlinire mai deplină, mai bogată în semnificaţii ca aici la noi, în Bucovina, ne exprimăm încrederea că fiecare sucevean va întreprinde un cât de mic gest în sensul celor spuse mai sus.
Direcţia Silvică Suceava
Sursa: https://www.jupanu.ro/actualitate/luna-plantarii-arborilor-15-martie-15-aprilie-2026-40195