Pastila de azi nu e doar de economie. De fapt, nici una nu e „pură”; nu e fantezie ieftină; n-are cum fi.
Mi-ar trebui măcar un curs, fără pauză, ca să mă produc cu tot ce gândesc sub acest titlu.
Scurtcircuitând, prefațez cudouă lucruri :, că sintagma„viață bună” o folosesc ca substitut pentru dezvoltare; dezvoltare care nu înseamnă doar burtă plină.
Mai trebuie ceva; mai trebuie senin în suflet, bucuria de a trăi în pace, înțelegere, toleranță, școală bună, sănătate, urmași cu reușită, deschidere spre lume și libertate.
, ceea ce mă răscolește și mă duce la titlul propus e traductibil în faptul că toată lumea e de acord că ceea ce se întâmplă azi în Iran provoacă căderi pe gânduri.
Și asta pentru că aici, în această țară, religia, plasată înavangarda actului politic decizional , cu scopul de a proba posibile minuni, dă rateuri serioase; o religie măritată până la contopire cu politicul într-ocombinație atomică care trimite raționalul în ceață, în așa fel încât cei care conduc nu mai gândesc ceea ce fac. Țara e dovedită a susține regimuri și organizații teroriste, iar mai nou, un potențial pericol nuclear. Niște clerici, adică, în fruntea unuisistem teocratic și cu pretinsă voie de la Dumnezeu au ajuns nu numai să înspăimânte lumea, dar să și facă viața propriilor conaționali indezirabilă.
Ne vom folosi de această situație, ca de un studiu de caz, spre a argumenta cât mai acoperitor răspunsul la întrebarea din titlu.
Ce împrejurări justifică alăturarea stat-autoritate religioasă
dintre stat și autoritatea religioasă nu e nouă. Cele două entități organizaționale, cu o puternică încărcătură instituțională, s-au căutat și curtat dintotdeauna spre a realiza, fie-ne permis a spune, ocăsătorie din interes . Cei care au reprezentat, instituțional, religia, au avut nevoie de brațul statului spre a se impune și a păstori propria lor ordine. În același timp, cei care au reprezentat statele, de la neînsemnați politici până la împărați, au văzut în mirul religios o șansă de a dobândi ceva din marca divinității. Așa s-a întâmplat dintotdeauna. Vedem că azi e la fel.
Nu doar interesul autorizează punerea celor două entități în două planuri comparative.lor, ca logică, abilitează faptul; ambele țin de nevoi, care de care mai omenești. Dacă statul a apărut spre a suplini neîmplinirile noastre (așa spun neoinstituționaliștii), autoritățile religioase, ca instituții (biserică, moschee, templu, sinagogă etc.) și-au făcut loc spre a liniști fricile noastre.
În lumea creștină, amintita întrepătrundere e legată, teoretic, de numele lui Sfântul Augustin. Subordonarea, e adevărat, doar morală și spirituală a puterii publice celei religioase, o concepea a fi în legea firii.
Răul necesar, statul , investit cu ordinea pământeană, efemeră, trebuia, logic, să fie plasat sub instituția care avea în fișa postului ordinea eternă. Tot aici, la cea din urmă, trebuia, pe aceeași logică, să se găsească și locul de unde se distribuie dreptatea. Ideea n-a murit.
Mai există o împrejurare care ne așază în fața complementarității celor două instanțe amintite. E vorba demodul simetric în care se produce și se distribuie binele.
„Dă că ție îți dai” , spun ierarhii creștini.
„Dăruind vei dobândi” e formularea lui Nicu Steinhardt, cea mai apropiată accepțiunii biblice. Formal un paradox, decriptat, textul e un îndemn de a oferi sprijin, ajutor, înțelegere, generozitate, iertare etc. pentru semenii tăi pe lumea aceasta cu scopul de a beneficia de răsplata cerească în lumea de dincolo. De observat că nu este agreată formula unui self-service. În fond, cel mai simplu ar fi să-ți dai direct, ție însuți. Dar ți se sugerează că șansa calificată de a te înscrie pe calea cea dreaptă e să recurgi la o profesională intermediere.
Pe un atare registru se înscrie și binele etatic: plătești impozite și taxe, nu de bună voie, pentru a beneficia de servicii și bunuri colective comune, a căror realizare scapă puterilor individuale. Unprincipiu al echivalenței , îi spune știința Finanțelor publice. La începuturile dezvoltării moderne, toate cele trei religii avraamice condamnau dobânda, în baza susținerii echivalenței până la absurd; ca pe un plus nejustificat peste ceea ce oferi. Azi, doar acolo unde Sharia face legea, dobânda (riba) este anatemizată, ca fiind antiislamică. Mai putem reține, în acest registru, că ambele entități acordă, în schimbul a ceea ce li se oferă, protecție socială; statul – pensii și asistență socială, autoritatea religioasă – masă publică, caritate, adăpost etc.
Una peste alta, rămâne de văzut ce e mai sigur:binele de dincolo , promis de capii religiei, cu celeritate și certitudine ca și cum ar fi vizitat acele locuri, saubinele făgăduit de stat pe lumea aceasta, vizibilă, trăită bine sau jalnic. Într-un stat corupt și eșuat, mai că mizezi și bifezi binele ceresc. Cum, în atari situații, armonia pare a fi iluzie, religia ar putea da o mână de ajutor.
Pot trăi oamenii dincolo de religie? Marx nu crede.
Am trăit suficient ca să-i dau dreptate lui Gunnar Myrdal și să văd căbinele dezinteresat nu e fantezie ieftină, ci oiluzie deșartă . Adevărat este că tranzacția grosieră, comercială, în formula cumpărării de diligențe a trecut în istorie prin Luther. Perspectiva actuală face din milostenie forma cea mai la îndemână de a te curăța de păcate.
Mai cred că oamenii nu pot trăi dincolo de religie, oricare ar fi ea. Și pe cei mai înverșunați declarați atei îi urmăresc întrebările fundamentale existențiale la al căror răspuns religia poate contribui. Potrivit ar fi, aici, ca filonul iudaic, al posibilei întrebări, a dialogului curajos cu marele creator să fie mai vârtos exploatat.
Nici Marx, în pofida a ceea ce se crede, n-a evacuat religia din viața omului. A scris, forever citabil, că:„Religia este suspinul creaturii oprite, inima unei lumi fără inimă și sufletul unor condiții fără suflet. Este opiul poporului . Balsam pentru suferință, șansă în a o depăși, analgezic pentru toate, cam asta rezultă din cele de mai sus. Finalul, coada citatului, e însă un cârlig. Așa cum drogul, oferind euforie, reduce șansa dependentului de a se îndepărta de sursa falsei și efemerei fericiri, la fel și religia, anesteziind, reduce simțul critic; reduce totul la „așa vrea cel de sus”.
Dacă, însă, pentru atât de mulți, tot mai mulți, contactul cu religia le aduce un plus de bine în viața lor, e un nonsens a te pune de-a curmezișul acestei marei în căutarea fericirii, fie ea și necalificată. Și, ca să închei în nota în care am amorsat ideea forță a acestui paragraf, mai spun că rămâne să ne întrebăm: mergem la biserică sau la templu fără bani în buzunar spre a onora serviciile de care beneficiem?
Onorariu și nu salariu!
Încercarea de răspuns deschide o necesară paranteză. La început de secol douăzeci, în Europa vestică a fost pusă în discuție distincția dintre salariu și onorariu.
era socotit o sumă fixă plătită pentru o muncă strict determinată, prinsă în chingile unor constrângeri etatice sau patronale.
, dimpotrivă,serviciul special, produs de un ins special care prin calificarea-i înaltă, dar și cu o zestre nativă aparte intră în intimitatea vieții tale: avocat, preot, medic etc. Munca lui nu era considerată cuantificabilă sau pretabilă unei tranzacții comerciale vulgare.
Citește și: Despre creșterea prin consum ca posibilă iluzie
Se plătea flexibil, fără constrângeri, după posibilități și rangul celor care te vindecau în durerile tale fizice sau sufletești. Dacă, instituțional, această practică a murit, de facto, spiritul ei a rămas viu. Și asta pentru că,, are un miez rațional și,, intervine aici și o prezență de Sus: nu oricine devine un medic de excepție, un avocat iscusit sau duhovnic cu mare chemare: pe lângă efort spre devenire, mai trebuie să-i pună și Dumnezeu mâna în cap.
Religia însoțește în Vest dinamica economică. Ca idee și ca fapt.
Modul în care au interferat cele două entități, instituții fundamentale, în arhitectura unei societăți, au conturat șitraseul prin care lumea și-a căutat binele .
A devenit un loc comun faptul că în ceea ce înseamnămentalitatea capitalistă , aceasta însumând atitudinea față de piață, proprietatea privată, bani și dobândă, concurență, individualism și libertate,autoritatea religioasă n-a fost nicicând neutră . Dimpotrivă, a fost prezentă și a influențat, în bine sau în rău, încă din perioada când zorii capitalismului au apărut în Europa secolelor 11-12 și, cu mii de ani în urmă, în China.
Pentru Vest,șiWerner Sombart sunt cei care au semnalat că: primul, faptul căetica protestantă e cea mai permisibilă filosofiei dezvoltării în cadre capitaliste; al doilea, că evreii au fost purtătorii de drapel ai lumii noi, neîntrecuți artizani ai capitalului speculativ și maeștrii în arta negocierii.
Weber și-a scris arhicunoscuta-i carte convins că spiritul capitalist și-a ales un popor – protestanții (cu deosebire calviniștii) – cu șanse mari de reușită în amorsarea lumii noi tocmai pentru că doctrina lor, a predestinării, îi îndeamnă pe oameni să facă pe pământ ceea ce lui Dumnezeu îi place.
Iar la întrebarea ce-i place marelui Creator, răspunsurile țintesc spre cartea cărților, spre Biblie. Aflăm, dinspre acolo, că nu„tihna și desfătările ci numai acțiunea servește la sporirea gloriei lui Dumnezeu” ; că„cine nu muncește nu mănâncă” (invocându-se, aici, numele Sfântului Pavel); că„distribuirea inegală a bunurilor pe pământ este opera lui Dumnezeu” și că, în sfârșit,„timpul înseamnă bani” , iar „un bun platnic este stăpânul tuturor pungilor” .
Rezumând, Weber reține că Dumnezeu este adeptul muncii cinstite; că el nu preamărește sărăcia; că agreează chibzuința, cinstea, moderația și punctualitatea; și că, în sfârșit, toate acestea sunt considerate valori pentru că aduc profit, câștig, pe de-a dreptul permisibil. Principial,dorința de câștig e găsită a fi în acord cu voința lui Dumnezeu. Odată barierele religioase fiind sfărâmate, calea spre capitalism era liberă, și liberă a rămas. Pe traseu, biserica creștină nu s-a mai pus de-a curmezișul. N-a mai anatemizat dobânda și n-a mai pus câștigul sub semnul păcatului. Treburile mergeau bine, lumea câștiga și, nu-i așa, bisericii nu i-a displăcut să aibă în propria-i curte enoriași prosperi; cu așa mireni, altă făină se macină la moară.
E important de știut că pe amintitul traseuautoritatea religioasă n-a influențat doar ideatic mentalitatea capitalistă. Nu,a participat direct la operă , de așa manieră încât autorizatul în materie Bertrand de Jouvenel se vedea îndrituit a scrie că slujitorii bisericii„reprezintă modelul original al capitalismului ascet, strângător” . Nu doar în Vest, dar și în centrul și Estul Europei biserica a oferit nu puține exemple de organizare și gestionare eficientă a bunurilor. Uneori, uitând de angajamentele juridice după care ea își rezervă doar dreptul de a păstori zona moralității și credinței, lăsând în grija statului cele lumești, materiale, și invocând misiunea ei socială, biserica și-a extins perimetrul, dincolo de limitele rezonabilului, dovedind propensiune pentru gestionarea unor felii tot mai groase din lumea seculară, dincolo de statul ei recunoscut.
Ca să nu mergem cu o exemplificare pe zone mai puțin cunoscute, reținem că fabuloasa avere a mănăstirilor secularizate de Al. I. Cuza însemna la acea vreme 25% din suprafața agricolă și forestieră a țării. Aviditatea instituției cu pricina nu a secat, în timp, așa că imediat după 1990, Arhiescopia suceveană a revendicat, pentru nevoile proprii, 166.000 ha, 40% din suprafața forestieră a Județului Suceava. Nu i s-au retrocedat decât 30.000 ha; suficient cât să-și organizeze propriile ocoale silvice și să-l caute pe Dumnezeu printre brazi. Model strângător, cu prisosință, dar deloc ascet! Și, în plus, aiuritor de neconform cu propria-i misiune. Când să te ocupi de cele sfinte și să-ți iluminezi enoriașii dacă-ți propui să gestionezi un munte?
Buda și spiritul capitalist în Est
Unspirit precapitalist , ca sumă de însușiri ale indivizilor cu apetit pentru economisire, a existat, aici, cu mulți ani înaintea Europei.
„Starea mentală” , adică, avea un avans temporal serios în acest spațiu.
Ce lipsea? Lipsea fundalul permisibil.
Dogmele feudale, în haină religioasă, încă încătușau, nelivrând însuflețire pionerilor lumii noi, clasei mijlocii,„parveniților în ascensiune” , cum le zicea bătrânul Smith, predispuși la risc și dornici de câștig, gata, pentru acest scop, să se sustragă tradiției. Până când Asia nu și-a găsit un Calvin al ei, în persoana lui Buda, lucrurile au trenat.
Citește și: Despre creșterea prin consum ca posibilă iluzie
Distanțarea de confucianism, religie conservativă, grupistă și restrictivă, a deschis calea spre individualism și lumea afacerilor. Infuzia de spirit raționalist organizatoric din Vest, inclusiv colonial, au făcut restul.
Coranul nu e potrivnic eticii capitaliste
Pentru lumea musulmană, ca speță deosebitoare a Estului,Coranul nu conține texte potrivnice practicilor economice capitaliste .
Dimpotrivă, e mult mai permisiv decât se crede, de așa manieră încât un specialist în materie, Maxim Rodinson, scria, e adevărat în 1966, că islamul„recomandă un loc mai mare raționalității decât cărțile consacrate iudaismului și creștinismului” .
Ca să vezi cum cele trei religii avraamice nu au doar un strămoș comun, prin Evanghelie, Tora, Coran și Sunnah dezvoltă, toate, o filosofie care, pusă în operă, n-are cum să nu facă viața mai bună, oriunde și oricând. Chiar și în planul interdicțiilor privind rolul femeilor în societate și în câmpul muncii, regimul băuturilor alcoolice sau tutunului etc., cel puțin pentru începuturi, cele trei religii au oferit asemănări.
Modelul de „reușită” al Republicii Islamice Iran
Darnici Estul și nici Vestul nu s-au „capitalizat” otova .
Cultura și în principal religia ca factor al ei cu greutate specifică preponderentă, au determinat cadența și fizionomia acestor capitalisme.
Peste toate, am nutrit mult timp convingerea, că prin ceea ce are fundamental, capitalismul va ralia această lume. Am și scris, în 2000, într-o carte despre, nu cu nevizibilă emfază că „la termen, capitalismul devine liberalism sau nu devine nimic; că Alianța dintre un stat puternic și autoritar cu capitalismul nu poate fi decât provizorie; că prin însăși natura sa, capitalismul erodează și reprimă despotismul, fie el statal sau individual”. Cu real scepticism privesc, azi, această dinamică.
Mă gândesc la capitalismul (sau ce-o fi?) din Est. Dacă cel coreean, israelian, japonez, neozeelandez etc. urmează linia weberiană, cel islamic, încastrat în republici și monarhii, pune serioase semne de întrebare în legătură cu forța internă a acestor regimuri de a-și crea proprii anticorpi și a evolua spre liberalism și democrație.
Locuri unde autoritatea religioasă nu doar că nu a pregătit teren pentru ca oamenii să acționeze conform cunatura lor , dar a dobânditși în raport cuși unde nuoferă esența sistemului, ci o; una aidoma uneicombinații între stat și religie din care și în carese vede din ce în ce mai puțin, având ca rezultat faptul că lucrurile nu mai emerg printr-otrăire firească, normală , ci doar prin vrerea unuistăpân absolut .
Când acest stăpân vine dinspre religie și se reclamă a-l reprezenta, singur și direct, pe Dumnezeu în exercițiul puterii, statul, ca structură managerială macro, dispare. Acestamodelul de „reușită” perfectă alvictoriei religiei asupra statului cu numele de Republica Islamică Iran. Ezit a gândi că așa ceva are vreo legătură cu capitalismul; sau cu Dumnezeu.
Mă gândesc la acest „studiu de caz ” ca să răspund, așa cum am precizat, mai bine titlului.
În esență, cred căa ajuns aici, în principal, pentru că s-a dat frâu liberautorității religioase care, și aici ca și în alte părți și alți timpi istorici, și-a probat abilitatea de a face ceea ce, sub masca-i respectată a autorității morale, îi era în fire să facă încă dintru începuturi: să acapareze și să-și subjuge statul. Nu e o noutate că o atare traiectorie duce spre un incomensurabil rău. Rămâne, aici, contemporancare sfătuia Principele să se folosească de autoritatea religioasă spre a menține ordinea și sănătatea morală a poporului, dar să se folosească de ea cainstrument, sub control . Interesantă rămâne și reflecția lui cu privire la sensul dinspre care vine corupția în cazul nefericitului mariaj. Biserica, prin amestecul ei în politică, corupe statul, nu invers. Logica? Dacă n-ar fi coruptă și și-ar vedea de treburile ei n-ar râvni la treburile politicului.
Se spune căfiecare popor își merită conducătorii .
E greu de crezut că iranienii merită ceea ce pretinsa lor Republică le oferă azi. S-au păcălit atât de crunt în 1979 când în locul unui șah, cu porniri autoritare, e adevărat, dar deschis lumii libere, cu o țară în plin avânt, cu o Sharie interzisă, cu universalități pe model occidental etc. au votat un ayatollah al cărui trecut ar fi trebuit să le inspire, dacă nu teamă, cel puțin reținere?
Nu știau iranienii că Revoluția Albă a șahului părinte din 1963 a înfuriat opoziția condusă de viitorul lider suprem Khomeini tocmai pe problema interdicției Shariei și a confiscării pământurilor, prea întinse, ale clerului? Un cler care împreună cu Fundațiile religioase, ocultele wagf-uri și marii proprietari dețineau cca. 70% din suprafața agricolă a țării și care au realizat o „monstruoasă” coaliție, susținută de mulțimea înșelată l-au expulzat pe șah în 1979.
Ce au realizat sărind din lac într-un adânc puț, după aproape jumătate de secol de neaoșșiit?
Iată, o sinteză de bilanț amar:
În ansamblu , dorința de ingerință politică, de a judeca și împărți discreționar dreptatea a permis religiei islamice, în cadrele șiite din Iran să transforme țara într-o parie a lumii civilizate. În loc să ofere cu generozitate din experiența ei milenară, trăită în glorie și bună vecinătate, a ajuns să-și propună prin constituție moartea unei națiuni de care o leagă o istorie comună, cu care a împărțit multe bucurii și pe care, prin Cirus al doilea a eliberat-o din captivitatea babiloniană.
Cum e posibil să se întâmple așa ceva?
Și nu oriunde, ci în curtea unei religii surori, cu străbun comun. Cum e posibil ca în numele lui Allah și a Islamului să fie mitraliată populația pentru simplul motiv că invocă o viață mai bună?
Ce e de învățat din modelul iranian?
E de învățat ceva de aici? Poporul iranian va face ce crede cu aleșii lui sau ai Domnului. Pentru lecția și tema noastră, însă, ceva cred că trebuie reținut.
de toate, istoria e mărturie că atât pe turnanta estică, cât și pe cea vestică, atunci când religia a fost lăsată în voie, cei care au reprezentat-o au subjugat cu plăcere statul și au purces la enormități. În Est vedem acum ce se întâmplă prin cazul Iranului. În Vest s-a consumat o epocă a întunecării despre care părinții creștini dintru început au găsit potrivit să nu ne lase urme ale opoziției. De unde să știm ce spunea un Celsus? Învățăm la școală despre teribilul caz al Hipatiei? Știm doar că cel sub bagheta căruia s-a orchestrat oribilul spectacol al morții acesteia, episcopul Chiril de Alexandria, e azi un sfânt, pentru contribuții pe doctrină! Pe o atare logică e posibil ca urmașii urmașilor mei să se închine la Chiril al Moscovei, tot pe motive de doctrină, punându-se în paranteză acordul lui tacit la agresiunea vecinilor și sfințirea armelor ucigașe.
În al doilea rând , dar în legătură directă cu primul, odiviziune a muncii e necesar a fi impusă și apărată chiar de autoritatea etatică. Dacă a văzut, istoricește, că în mariajul cu autoritatea religioasă e, negreșit, victima „călugăriței”, că din contopirea cu aceasta dispare, el, statul, trebuie să-i arate fișa postului. Autoritatea religioasă trebuie să-și dea mâna cu cea etatică în construcția binelui comun și individual.
Dar fiecare cu treaba lui.
Statul cu lumea pământeană, cu siguranța, hrana și acoperișul fiecăruia. Religia cu opera de iluminare, cu strădania de a ne ajuta a înțelege de unde venim, în ce constă taina venirii noastre și, mai ales, încotro ne ducem. O poate face livrându-ne mai puține certitudini, atâta vreme cât nimeni nu le are. O poate face dorindu-și mireni culți și deschiși la întrebări, sugerând, printre altele, partenerului său, statul, să nu se lase condus decât de trăgători de elită în ale politicii. O poate face ferindu-se nu doar de ispitele lumești (la limită, soluția Origen poate fi salvatoare), dar și de cele ale grandorii materiale pentru că, se vede, aceasta îi poate fi un opium, castrând-o exact în misiunea ei principală.
Citește și: Despre creșterea prin consum ca posibilă iluzie
În al treilea rând , cred că religia merită, cu prisosință, statutul de disciplină școlară fundamentală. Dar nu predată de un popă dogmatic cu misiunea de îndoctrinare. Nu, studiată caistorie a religiilor , cu punerea în „n” planuri a asemănărilor și deosebirilor, a momentelor importante care le-au marcat evoluția, a rolului lor în dinamica lumii moderne etc.
Dacă admitem că ea, religia, e o componentă majoră a culturii oricărui popor și dacă mai știm că prin ea a primit fason politica lumii, e greu de acceptat că poate lipsi dintr-o curriculă. Mai cred că dacă, onorată fiind de teologi cu deschidere filosofică sau filosofi cu temeinice cunoștințe în teologie, elevii, aflând și de ce s-au revoltat un Spinoza, Voltaire, Tolstoi, Nietzsche sau un Cioran al nostru, vor începe să creadă sau își vor păstra credința în Dumnezeu, aceasta va fi victoria disciplinei. Merită încercat!
Banii înseamnă libertate și fac viața bună.
Cum răspundem , acum, întrebării din titlu? Ce sau cine ne face viața bună? O poate face statul dacă nu-l lăsăm să ne sufoce, subțiindu-i talia și trimițând spre el, ca să-i dea însuflețire, pe cei mai buni dintre noi. Apoi, e greu de imaginat viața împlinită dincolo de religie, chiar și când prezența ei e imperceptibilă și formal refuzată. Când puterea etatică colaborează cu cea religioasă și fiecare își vede de treaba ei, Dumnezeu e cu noi și banii nu sunt ochii diavolului; pot aduce un plus, dacă nu de fericire măcar de viață bună. Pentru că, atunci când umplu, dacă n-o fac direct prin funcțiile lor zornăitoare, ei rămân, vorba avizată a neeconomistuluiFeodor Dostoievski , „libertatea bătută în monedă” !
Iar fărănimic nu e!
Utopicii asociaționiști și, după ei,pretinșii științifici comuniști au intuit legătura dintrebani și libertate . Cu drăgălășenia-i cunoscută,a preluat, chipurile critic, ideea utopicilor, argumentând că,„într-o societate de oameni liberi” , banii nu-și vor mai găsi utilitatea. În alți termeni, într-o lume în caretoate sunt ale tuturor , ideea de bani devine caducă; banii vor dispărea singuri, în liniște. Luii-a mijit ideea, dar a plasat-o într-un viitor mai îndepărtat. Orizontul îndepărtat a devenit foarte apropiat prin marea ispravă a unui discipol din zonă –. Sub bagheta sa,revoluția kmerilor roșii din Cambodgia anului 1975 chiar i-a desființat.
Momentul rămâne în istorie și prin cruzimea aducătoare de foamete și dependență totală de autoritatea statală prin aruncarea în aer a Băncii Centrale și interzicerea posesiei banilor. Distribuția de către autoritatea etatică a rațiilor de hrană și îmbrăcăminte evidenția facilitatea cu care populația putea fi controlată. În esență, tristul eveniment arată cât de ușor devii sclav fără bani.
Așa că, de luat aminte în încercarea de a răspunde interogației din titlu. Banii sunt de dorit; cât mai mulți, prin muncă cinstită, calificată și spirit întreprinzător. Doar cu ei și prin ei se poate alunga sărăcia din casă și trăi bine.
Doar cu ei pot fi onorate serviciile de care beneficiați de la preot și medic. Cu ei putem da și statului ce i se cuvine ca să profităm de bunuri comune; cu vigilență și sub control, altfel ne jupoaie.
Citește și: Despre creșterea prin consum ca posibilă iluzie
Ion Pohoață este economist și profesor emerit al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași , una dintre vocile de referință ale școlii economice ieșene.